Cei care se sinucid vor să scape de marea durere sufletească pe care o simt. Cad, însă, într-un chin cu mult mai mare, ajungând în mâinile diavolului, care îl va chinui fără milă. Și aceasta o fac pentru că au multă mândrie. În loc să stea să se gândească dacă nu cumva au greșit în ceva, în loc să se cerceteze pe ei înșiși și să vadă ce greșeală au făcut, în loc să se pocăiască, să-și schimbe „tactica”, să meargă să se mărturisească și astfel să se ușureze și să scape de durere, aceștia, din cazua mândriei, nu vor să se smerească, ci toate strâmbăturile și toate greșelile le văd la alții, iar e ei înșiși se socot nevinovați. Sinuciderea este un mare păcat, căcei cei ce fac aceasta disprețuiesc darul lui Dumnezeu, viața pe care El le-a dat-o.

Este ca și cum ai da cuiva un dar, iar acela ți-l aruncă înapoi în față… Oare, poți adăuga o zi la viața ta? Dacă nu poți adăuga măcar o zi la viața ta, atunci cum îndrăznești să o distrugi?

Pentru că intră egoismul la mijloc. Cei mai mulţi care se sinucid îl ascultă pe diavolul care le spune că dacă-şi vor pune capăt vieţii vor scăpa de chinul lăuntric prin care trec, şi astfel, din egoism, se sinucid. Dacă, de pildă, cineva fură ceva şi se dovedeşte că a furat, spune: „S-a terminat, am ajuns de batjocura lumii”, şi în loc să se pocăiască, să se smerească şi să se spovedească pentru a se uşura, se sinucide. Altul se sinucide pentru că fiul său este paralizat. „Cum să am eu un copil paralizat?”, spune el şi se deznădăjduieşte. Dacă este răspunzător pentru faptul că este paralizat şi recunoaşte aceasta, atunci să se pocăiască. Cum îşi pune capăt vieţii şi-şi lasă copilul pe drumuri? Nu va fi mai răspunzător după aceea?